Tu şi eu mergem pe drumuri paralele. Paralele dincolo de bunul simţ al geometriei care presupune că undeva în infinit cele două paralele se întâlnesc. Paralele noastre sunt altfel. Vor fi mereu paralele.
Drumurile noastre au lățimi şi lungimi diferite. Pe drumul meu e loc pentru încă o persoană. Pe drumul tău nu am mers încă. Nu știu.
Pe drumul meu eu plimb o jumătate de inimă.
Pe drumul meu sunt bănci pe care mă așez. Poate că am stat prea mult pe ele căci undeva, cumva, te-am zărit cum m-ai ajuns din urmă şi treci prin dreptul meu, pe drumul tău.
Pe drumul tău am văzut câteodată pete de beznă. Prin ploaie, mă ridic şi încep să merg la pas în același ritm cu tine. Momentan, suntem unul lângă altul, într-un moment de tăcere, separați de drumurile fiecăruia. Ai privirea în pământ azi şi deși îţi strig un “hei, ce ai?” pari să nu vezi şi să nu auzi.
Îţi strig din nou şi te văd apoi brusc intrând într-un sunet de cântec. Adagio. E o beznă prin care nu te mai văd. Mă caut în suflet şi găsesc o lumânare care e bătută de un vânt apărut din seninul ploii ce cade. O întind dincolo de granița drumului meu şi deși nu te mai văd, în lumina lumânării mele apare o bancă. E o bancă pe drumul tău. Te așezi?
Putem sta spate în spate! Așează-te! Nu intru pe drumul tău, doar îți acopăr spatele încât să fii protejat măcar de vântul de pe drumul meu.
Întors cu spatele nu știu de te-ai așezat, dar stau acolo. E un moment în care tu poți merge mai departe fără să te știu şi să iei avans.
Nu te aud. Ai ales să treci, să pleci.
Stau cu o lumânare în palme, cu capul plecat şi o feresc de vânt şi de ploaie. Stau luminând o bancă de pe drumul tău.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu