El a fost motivul pentru care mi-am revenit din monotonia zilnica a plimbarii cu metroul. Era singur intr-un spatiu imens pana si pentru un om. Era vagonul doi sau trei. In drum spre "Piata Iancului", o ora rezonabila; in jur de noua seara. Eram jumatate adormit. El zbura. Sau ea. Am crezut ca ochii imi fug dupa umbrele viselor cu ochii deschisi.
Zbura moale. Era prima data cand mi se parea ca e mai amortit decat mine. Ar fi vrut sa se aseze. Suna nebuneste?.. poate... Mie mi s-a parut ca doreste sa se aseze. As fi vrut sa se aseze langa mine. L-ar fi strivit cineva care s-ar fi asezat peste el. Asta nu vroiam. L-am indepartat incet cu privirea. Nu, nu puteam sa il misc uitandu-ma la el. Sau la ea. Dar puteam sa cred ca simte energia mea care creeaza valuri care sa il duca mai departe de scaunul liber de langa mine. Nu as fi vrut sa se aseze nici jos. Ar fi fost calcat. L-am pierdut din privire pentru ca a zburat spre capatul metroului. Poate stia ca e mai in siguranta acolo. Important e ca putea zbura pana acolo. Stiu insa ca ii era frig. Si mie imi era. Imi este.
Azi mi-am adus aminte de el. Sau de ea. Oare mai traieste?
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu